Peripetiile micutei Oly…
Eu sunt Oly, am vreo luna si jumatate de viata si aproape 500 de grame. Si tin sa va spun de la inceput ca sunt neagra. Lucru important, de altfel, avand in vedere cata lume “se inghesuie” sa ofere un camin pisicutelor negre (asa am auzit eu vorbindu-se pe aici).
Dar hai sa va spun povestea mea, mai intai de toate. Ea incepe cam asa: intr-o miercuri dimineata, mi se facuse de o plimbare din Bucuresti pana in Afumati, cu masina, evident. Zis si facut. M-am bagat eu la motor, caci imi era si foarte frig, eu fiind tare micuta si despartita de caldura mamicii mele mult prea devreme, si uite asa m-am plimbat, fara stirea nimanui. Norocul meu a fost ca sunt mititica, si astfel nu am patit nimic.
Oricum, nu m-am dat eu scoasa asa usor, oamenii fiind nevoiti sa “demonteze” un picut masina din cauza mea. Si faceam o galagie…caci ma speriasem foarte tare, va dati seama. Iar cand m-au scos, ce sa vezi? Un ghemotoc de blana neagra, mititel, jigarit si speriat, care fugea de colo-colo.
Dar acum sunt bine, nu va faceti probleme. Am fost deparazitata si dusa la un loc sigur, unde voi sta cumintica pana voi pleca la casuta mea. Si sincera sa fiu, eu as vrea sa plec cat mai repede, mai ales ca mananc singurica si stiu sa fac si la litiera.
Asadar, eu te astept, mamica mea / taticul meu, oriunde ai fi, pentru ca stiu ca tu iubesti pisicutele negre (chiar daca eu am si cativa pufuleti de blanita alba pe gat) si pentru ca tu stii ca eu nu aduc ghinion, ba din contra, tot ce iti pot eu oferi este toata dragostea mea de pisicuta, iar lumea zice ca asta nu-i putin lucru.
Iar pe voi, dragi prieteni, va rog tare mult sa dati mai departe scurta mea istorioara, poate-poate imi gasesc si eu un coltisor in lumea asta mare!